Arta e un joc, e în sfera libertății, e superfluă, prin urmare „consumul” ei trebuie făcut cu cumpătare, după părerea sociologului francez Émile Durkheim [15 aprilie 1858 – 15 noiembrie 1917]. El scrie:
Arta răspunde la nevoie pe care o avem de a cheltui activitatea noastră fără scop, pentru plăcerea de a o cheltui.
[…]
Activitatea estetică nu e sănătoasă decât dacă e cumpănită. Nevoia de joc, de a fi activ fără scop și numai pentru plăcerea de a fi activ nu poate fi întinsă dincolo de oarecare margine fără a pierde deprinderea unei vieți serioase.
După o jumătate de secol, matematicianul Gheorghe Țițeica [4 octombrie 1873 – 5 februarie 1939] se întreba dacă părerea lui Durkheim este adevărată:
Să fie arta o pierdere de timp și o risipă de energie?
Pentru a argumenta, se prezintă o comparație simplă între ceea ce oamenii numesc în general „muncă serioasă” și artă. Concluzia este aceasta:
Acum 5000 de ani a trăit pe ambele țărmuri ale Nilului o populație activă, care mânuia secera în lanurile de grâu, care mâna boii și sclavii și transporta vasele cu apă; care mergea în ordine militărească cu lancea la umăr sau vâslea pe bărcile încărcate. Ce a rămas din toată această muncă grea și serioasă? Statui, monumente și bijuterii.
Așadar, arta durează, sfidează timpul, încorporează în ea ceva din eternitate. Deci arta nu e, nu poate fi o simplă jucărie.
Aceeași continuitate în timp o are și știința. Unele teorii se transformă, iau altă înfățișare, altele se încorporează în clădirea generală a științei, care e într-o necontenită creștere și transformare.
