Berea preparată de vechii egipteni a fost numită de Herodot „vin de orz” și era descrisă de Pliniu ca „o băutură teribilă, mai îmbătătoare decât vinul”, ceea ce l-a făcut să exclame:
Oh, minunata sagacitate a viciilor noastre! Am descoperit cum să facem chiar și apa îmbătătoare!
În scurtul lui tratat despre germani, Germania, scrisă în jurul anului 98, Tacitus (Tacit) nota că aceștia beau bere și, în general, beau mult:
Deseori fac petreceri între prieteni și nu e o rușine să bea, fără întrerupere, zile și nopți.
În perioada medievală, în special în zona occidentală a Europei, berea se fabrica exclusiv la mănăstiri și era consumată, la început, doar de monahi. Mai târziu, aceștia au început să o vândă și obțineau venituri substanțiale. Din acest motiv, mănăstirile au încercat să dețină cât mai mult timp monopolul asupra fabricării berii, lucru care le-a reușit.
Tot la o mănăstire s-a folosit prima dată hameiul pentru aromatizarea berii. Este abația benedictină Affligem, Brabantul flamand, Belgia, fondată în 1074. 
SUS •• Abația Affligem | Fotografie via Wikipedia, CC BY-SA 3.0 || Editat de Mira Kaliani / Aspasia.ro
De la jumătatea secolului al XVI-lea, mănăstirile au pierdut exclusivitatea și fabricarea berii a devenit o industrie importantă.
În lucrarea din 1901 Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea, medicul Iacob Felix a oferit câteva informații documentate despre începuturile fabricării berii în România. Băutura a fost cunoscută și produsă din secolul al XVI-lea.
Dr. Felix amintea de o relatare făcută de A. Treboniu Laurian și Nicolae Bălcescu în Magazin istoric, 1847. Pe la 1517, în vremea lui Neagoe Vodă Basarab, mănăstirea cea mare de Argeș a fost îngrădită cu zid și înăuntrul curții „se făcură multe chilii călugărești și o povarnă de olăvină (olovină, cuvânt vechi pentru bere), pivnițe și clopotniță și alte clădiri”.
În august 1567, Alexandru-Vodă Lăpușneanul scria de la Iași la Bistrița ca să i se trimită doi meșteri pricepuți în a face bere bună.
SUS •• Călugării de la abația benedictină Affligem au adăugat prima dată hameiul pentru aromatizarea berii. ••Imagini: stânga: RitaE/Pixabay • mijloc jos: Alexander Lesnitsky/Pixabay • mijloc sus: beertourism • • dreapta: Călugăr de la abația benedictină Affligem, 1811, autor anonim, Wikkipedia, domeniu public
Un hrisov din vremea primei domnii a lui Constantin Ipsilanti în Moldova, despre veniturile mănăstirii și spitalului sfântul Spiridon din Iași, pomenea de berăria Tudorei Mileroaei din mahalaua Muntenimea de sus. Berăria a fost cumpărate de soțul Tudorei, cu obligația de a plăti pe an 100 de lei pentru cheltuielile spitalului, așa cum au dat și cei care au avut înainte berăria, și „bere cât va trebui pe an la spital pentru bolnavi, să o dea de la sine fără plată”.
În București, prima fabrică de bere s-a înființat în 1811, după cum scria Vasile Taban în lucrarea Fabricarea berei, menționată de medicul Iacob Felix. Istoricul George Potra afirma că, până la începutul secolului al XIX-lea, fabricarea și consumul berii în București nu este cunoscută documentar, cu toate că băutura era preparată de vreo trei secole în țară și în special în Moldova.
V. A. Urechia consemna o poveste din vremea ocupației rusești din anii 1806 – 1812, când Iohann neamțul a instalat în București prima berărie în hanul Filaret. Despre Iohann, istoricul George Potra scria:
În București, primul industriaș străin care a făcut o astfel de fabrică a fost Iohann neamțul, ce obținuse aprobare de la Comitetul de ocupație rusească din 1806 – 18012, care mai apoi, în 1815, a fost întărită și printr-un privilegiu dat de domnitorul Ioan Caragea.
În 1815, el obținuse privilegiul domnesc și astfel nimeni altul nu mai avea „slobozenie să deschiză asemenea fabrică”. Condiția era să plătească la „cutia obștirilor” 300 de taleri pe an.
După moartea lui Iohann, în 1825, afacerea a fost preluată de o rudă de-a lui, Andrei Kube, care investise și el în fabrică și a înzestrat-o cu „ergaliile” trebuincioase, adică unelte și utilaje necesare.
Andrei Kube a înaintat o jalbă domnului și a obținut prelungirea privilegiului pe numele lui. El menționa că va plăti la „cutia obștirilor” cu 50 de taleri mai mult decât înaintașul său. În plus, pentru a-i convinge pe marii boieri ai Divanului, el menționa că, pentru fabricarea berii, va folosi numai „bucate proaste și stricate” – „grâul orzul, meiul, porumbul erau bucate pentru hrana norodului” – și nu în cantitate mare, deoarece „această bere o beau numai evropeni”. 
SUS •• Vechii egipteni adăugau în „băutura lor teribilă”, curmale, miere și diferite plante și ierburi pentru a-i da aromă
|| Editat de Mira Kaliani / Aspasia.ro
Istoricul George Potra nota:
Mai târziu, gustul pentru noua băutură și consumarea ei a crescut de la an la an, fiind băută și de pământeni, încât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au construit în București patru mari fabrici de bere: Oppler, Gib, Luther și Bragadiru, berea devenind pe zi ce trece, o băutură foarte obișnuită și mult mai ieftină decât băuturile spirtoase.
În prezentarea despre istoricul berii în România, dr. Felix menționa:
Pe la anul 1840, au mai existat mici fabrici de bere la Iași, Dorohoi, Botoșani, Neamț și Galați. În dosarele Ministerului de Finanțe din Moldova din anul 1855, aflate în Arhivele Statului, se găsește un opis de privilegii date la felurite persoane pentru felurite industrii, între care figurează privilegiul pentru fabrică de a se lucra bere, atât din acea obișnuită în țară, cât și din cea de Bavaria.
SUS •• Fabrică de bere, secolul al XVI-lea | Wikipedia, domeniu public
|| Editat de Mira Kaliani / Aspasia.ro
În 1901, afirma dr. Iacov Felix, erau 17 fabrici de bere în România.
În Piața Teatrului Național de pe Calea Victoriei, într-o clădire din apropiere de Teatru, „pe strada Câmpineanului, în partea de jos se afla cofetăria berărie a lui Fialkowski, până pe la 1890”, amintea George Costescu în Bucureștiul vechiului Regat. Mai exact, a existat până la 1898, anul în care a murit proprietarul.
A fost deschisă apoi Berăria Cooperativă, devastată „cu prilejul unei manifestațiuni din 13 martie 1913, datorită ciocnirii dintre cetățeni, studențime și jadarmeria orașului”. George Costescu amintea și de o altă berărie din București care a avut, o perioadă, proprietar celebru:
Ceva mai jos de localul acela a fost deschisă de către marele scriitor I. L. Caragiale berăria Gambrinus ce lua locul vechiului vad al lui Fialkowski, fiind și ea un loc unde își dădeau întâlnire cele mai de seamă personalități intelectuale ale orașului.
SUS •• Berăria Gambrinus a avut, o perioadă scurtă, un proprietar faimos. | Sursa foto: Realitatea ilustrată
|| Editat de Mira Kaliani / Aspasia.ro
Una dintre cele mai obișnuite și vechi imagini de pe halbele de bere era un bărbat pântecos, cu barbă, o coroană de rege pe cap și cu o halbă de bere în mână. Este Gambrinus, regele berii.
Celebrat ca simbol al berii, veseliei, al unei nesfârșite joie de vivre, Gambrinus apare în cântece și poeme tradiționale ca rege sau duce de Brabant. Ioan I, duce de Brabant, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, a fost un renumit războinic și erou local, despre care poveștile spun că era curajos, aventuros, generos. El este deseori identificat ca fiind eroul din povestea lui Gambrinus.
SUS •• Gambrinus || Editat de Mira Kaliani / Aspasia.ro
Legenda lui Gambrinus spune că acesta era un tânăr dintr-un orășel din Flandra ce dorea să se inițieze în meseria de sticlar. Buclat și bucălat, era cel mai frumos băiat din oraș. Într-o zi, s-a trezit îndrăgostit de Flandrine, fiica meșterului sticlar.
După ce i-a mărturisit iubirea, mândra Flandrine l-a respins. Ea dorea să se mărite cu un maestru în ale sticlăriei, la fel ca tatăl ei, iar un astfel de bărbat putea să fie doar dintr-o familie bogată.
Dezolat, Gambrinus a lăsat atelierul de sticlărie și a pornit prin lume. După tot felul de peripeții, dezamăgit în dragoste, s-a dus într-o pădure, hotărât să își pună capăt vieții.
Tocmai atunci a apărut diavolul care i-a făcut o propunere: dacă nu va putea să câștige inima fetei, el, diavolul, îl va ajuta să o uite. Cerea în schimb să fie stăpân pe sufletul lui vreme de 30 de ani. „Vino”, i-a zis diavolul, „te voi învăța să faci bere și o vei uita pe Flandrine”.
Gambrinus a învățat să facă bere și s-a întors în orașul lui unde i-a invitat pe toți localnicii să vină și să-i guste berea. După ce au dansat, au băut și au spus că este „cea mai bună băutură pe care au gustat-o vreodată”.
Succesul lui s-a răspândit și a ajuns și la regele Flandrei care i-a oferit ce titlu dorește, de duce, conte sau lord. Gambrinus însă a preferat să fie numit rege al berii, așa cum începuse lumea să-i spună. Povestea mai spune că Flandrine a vrut atunci să se mărite cu el, însă, când ea s-a dus să-i vorbească, el nu a mai recunoscut-o – o uitase.
După 30 de ani, petrecuți cu bucurie de Gambrinus, diavolul s-a întors și, Gambrinus l-a convins, în timp ce-i cânta și îi dădea să bea, ca înțelegerea pe care au avut-o să fie încheiată. Și, se sfârșea povestea, Gambrinus a trăit mai departe cât se poate de fericit făcând bere și înveselind lumea cu băutura lui.
