Mihai Eminescu, fragment dintr-o scrisoare către Veronica Micle, februarie 1880:
Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.
Și tu știi care este acea nenorocire.
Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine.
Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire.
Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită.
Și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine.
Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Combină cu o haimana sănătoasă; acea ironie a firii; cu neobișnuita frumusețe a suntelor eminesciene – „ceea ce va rămâne purerea din Eminescu”; adaugă și o esență: „Încât te simțeai mai bun”.
